Nu am fost niciodată adepta şcolilor speciale, insă in practică m-am lovit adeseori de situaţia în care părinţii vedeau in această alegere o soluţie viabilă, fără să analizeze mai detaliat ce înseamnă această alegere pentru viitorul copilului lor. Iată câteva dintre argumentele care i-ar tenta pe părinţi să opteze pentru şcoala specială:
1. evitarea suferinţei:
De cele mai multe ori, părinţii din dorinţa de a-şi proteja copii care au o dizabilitate, sau la sfatul „binevoitor” al diverşilor specialişti, consideră şcoala specială ca pe o soluţie la întregul tablou al suferinţei, marginalizării sau indiferenţei atotcuprinzătoare. Sigur că fiecare dintre părinţi, obosiţi, sătuli şi hăituiţi fie de doctori, asistenţi sociali, fie psihologi, profesori, educatori etc, încearcă să-şi protejeze cumva copilul de toată această tevatură. Ca şi când amânarea suferinţei, ar face ca aceasta să scadă in intensitate.
Pe de altă parte ne ferim cu teamă din calea suferinţei, uitând că suferinţa este cea care oferă cele mai importante lecţii de viaţă. Ajungem să devenim angoasaţi de doriţa de a evita suferinţa.
Insă una este să-i fi aproape copilului atunci când este rănit şi alta este să-l creşti într-un balon de sticlă, care în cele din urmă se va sparge şi cu cât se sparge mai târziu, cu atât va fi mai greu pentru copilul cu dizabilităţi. Cu cât este protejat mai mult, cu cât confruntarea cu mediu real este mai întârziată,cu atât va fi mai dramatică. Studiile au arătat că un copil cu dizabilităţi gestionează mult mai bine confruntarea cu realitatea atunci când ea este realizată la vârste mai fragede. Pe de altă parte, există numeroase exemple în care copiii au trecut mai rapid şi mai uşor peste situaţii puternic frustrante sau chiar traumatizante, decât un adult, mai ales dacă a avut alături sprijinul părinţilor.
2. contactul cu alţii copii cu dizabilităţi:
Un alt argument des invocat de părinţi este acela că în cazul în care copilul va fi integrat într-o şcoală specială va vedea că există şi alţi copii cu probleme ca şi el şi se va simţi mai puţin marginalizat, mai în largul lui. Acest lucru este valabil doar pentru o primă etapă. Sigur că în momentul în care el va vedea că există şi alţi copii cu dizabilităţi va avea un moment de uşurare, dar nu cred că cineva va fi fericit să trăiască numai în preajma suferinţei celorlalţi. Fiecare dintre noi ştim că există ţări sărace unde copiii mor de foame şi vederea lor ne impresionează, dar nu ştiu câţi dintre noi s-ar simţi mai bine dacă ar trăi printre ei sau cât de motivant ar fi acest lucru pentru experienţele noastre viitoare! Acum când se promovează atât de masiv gândirea pozitivă, când studiile fizicii cuantice demonstrează că ceea ce gândim se materializează, nu înţeleg cum cineva ar alege cu bună ştiinţă un mediu nestimulativ. De asemenea, studiile din domeniul psihologiei arată foarte clar cât de important este mediul în care ne desfăşurăm activitatea, creştem şi ne dezvoltăm. In consecinţă, copilul se va simţi mai bine într-un prim moment, dar se va simţi mult mai puţin bine în toate celelalte momente.
3. necolaborarea cu reprezentanţii şcolii normale:
Din păcate, mulţi dintre reprezentanţii şcolii normale, din dorinţa de a nu-şi adapta mijloacele şi tehnicile pedagogice sau pur şi simplu datorită faptului că nu ştiu cum să-şi ascundă incompetenţa, refuză să primească în clase lor copii cu dizabilităţi. In cazul în care sun obligaţi de diverse împrejurări să-i primească, le fac acestora viaţa amară, făcându-i să se simtă în plus, stingheri, acuzându-i pentru ritmul încetinit al clasei, pentru imposibilitatea de a pune în practică diverse activităţi, pentru mizeria pe care o fac uneori fără voia lor atunci când nu reuşesc să mănânce cornul şi laptele . Din păcate, am întâlnit şi situaţia în care învăţătoarea a strâns semnături de la părinţii celorlalţi copii care au pretins că prezenţa copilului cu dizabilităţi împiedică buna desfăşurare a orelor. Acest fapt este un abuz grav al drepturilor copiilor iar astfel de situaţii nu trebuie tolerate sub nici o formă! Astfel, un copil cu intelect normal, dar imobilizat in fotoliu rulant, a fost nevoit să caute o altă şcoală, mult mai departe de casă, în care să conteze mai puţin cum arată copilul, ci ceea ce poate el să ofere.
Nu rataţi viitorul copilului dvs. din cauza comodităţii profesorilor sau educatorilor.
Desigur că întrebarea firească care se ridică este: atunci când trebuie un copil cu dizabilităţi îndrumat către o şcoală specială? Răspunsul meu este simplu: cred că principalul criteriu de selecţie ar trebuie să fie coeficientul de inteligenţă. Sigur că un copil cu un IQ sub 70 nu va face faţă unei curricule dintr-o şcoală normală şi atunci va fi nevoit să urmeze cursurile unei şcoli speciale, unde se ştie că programa este cu mult sub nivelul şcolii normale. De asemenea, copii cu deficienţe grave auditive sau vizuale vor fi îndrumaţi tot către şcoala specială, unde curricula este cea din şcoala normală, dar mijloacele de transmitere sunt adaptate incapacităţilor lor.
Trebuie să fie exploatat la maximum potenţialul copilului dvs.!
